0 comments

De ce ne este frica de paianjeni si nu… de masini?!

by on 29/06/2015
 

Pe 13 aprilie 1998, la ora 7:29, cu fix un minut înainte de a suna alarma, Ionuț Soreanu s-a trezit. A deschis ochii și a vazut chiar deasupra sa un mic păianjen. Atârnat de un fir subțire de mătase, se balansa foarte ușor între tavan și nasul lui. De la această imagine și până la momentul în care se găsea în brațele tatălui său, Ionuț nu își mai aduce aminte de nimic altceva. În schimb părinții săi nu vor putea uita niciodată spaima prin care a trecut baiatul, dupa „experienta” legata de paianjeni.

Lucrurile s-au calmat rapid, până la urma era vorba despre o specie inofensivă – Tegenaria domestica, pe care o găsești în aproape fiecare locuință din Europa. Familia a inceput rutina de fiecare dimineata: spalatul pe dinti, îmbrăcatul, glumele sorei mai mari al lui Ionuț – Miruna, micul dejun și plecarea spre gradiniță, școală și respectiv birou.

Ionuț a iesit mai repede pe alee și, în timp ce îi aștepta pe părinți să scoată mașina din garaj, atenția i-a fost atrasă de pisica familiei. Aceasta se îndrepta rapid spre strada urmărind o vrabie. Ionuț a urmat-o în fugă. De data asta scârțâitul roților a fost cel care a rămas întipărit în memoria familiei Soreanu. O zecime de secundă a lipsit ca mașina vecinilor să nu-l lovească pe Ionuț. Noroc cu Miruna care a observat toată scena și care l-a tras din fața mașinii pe fratele mai mic!

În nici jumătate de oră Ionuț a trecut pe lângă un pericol mortal. Daca l-ați fi întrebat pe el, ar fi zis că… este vorba despre păianjen, dar de fapt pericolul real a fost automobilul. În SUA mor fiecare an în medie 6,6 oameni din cauza mușcăturilor de păianjen și circa 32.719 din cauza accidentelor in trafic. Altfel spus, pentru fiecare semen care este răpus de păianjeni, alți aproape 5000 mor din cauza mașinilor!

Ce a facut ca micul nostru prieten să fie atat de îngrozit de păianjen – un pericol minor, și atat de neatent în fața mașinilor – un pericol real?

Să ne intoarcem în timp, într-o perioada numita Pleistocen, într-o familie ipotetică, precum Sorenii, dar la fel de posibilă.

Ne aflăm în Africa, acum 200.000 ani, în savană, unde familia, sa-i zicem… Negreanu, caută de-ale gurii printre tufisuri, ierburi si copaci. Cei doi frati, Ion si Vasile caută tulpini suculente de iarba elefantului.

Ion este un copil mai fricos, precaut, care se uită de două ori la o frunză înainte de a pune mâna pe ea. De câte ori vede o mișcare în iarbă, un paianjen sau un șarpe, fuge îngrozit. Vasile, pe de altă parte, este curios, și de câte ori vede ceva mișcându-se prin tufișuri, încearcă să-l prindă.

Care dintre acești doi frați este mai probabil să fie strămoșul nostru? Altfel spus, care dintre cei doi este mai probabil să fi supraviețuit până la maturitate? Care dintre ei ar putea să-și fi intemeiat o familie și să aibă urmași care i-ar duce mai departe numele, genele și modul de explorare?

Nu știu voi ce ziceți, dar eu cred că Ion, pentru că acesta este mai puțin probabil să fi fost mușcat de păianjeni, șerpi sau insecte veninoase.

„Fast-forward” și iată că, după 200.000 de ani, avem printre noi mai mulți urmași ai lui Ion, inclusiv Ionuț, decât urmași ai lui Vasile.

Acest lucru a fost posibil prin selectie naturala – unul din mecanismele evoluției. Selecția naturală este ca un portar care lasă să treacă în generația următoare numai pe urmașii acelor indivizi care au caracteristici care le permit să supraviețuiască în mediul respectiv. Și cum multe dintre aceste caracteristici sunt moștenite, deci au o componentă genetică, și urmașii lor vor semăna cu părinții, și vor avea copii cu acele caracteristici.

Frica de păienjeni, șerpi și alte asemenea „mișunătoare” este deci o adaptare – un lucru care ne-a permis să supraviețuim. Acum însă aceste adaptări nu mai sunt prea importante, dar ele SE PASTREAZA încă, peste milenii, în populația umană. Nu este nevoie să înveți un copil să îi fie frică de șerpi și păienjeni. Această frică este instinctivă, mostenita!

Acum avem alte pericole, precum curentul electric sau automobilele, de care trebuie să-i învățăm pe copii noștrii să se ferească. Sunt pericole recente – au apărut de nici cinci generații – iar selecția naturală nu a putut acționa în așa fel încât să rămână cu preponderență în viață cei care, din întâmplare, au avut predispoziția de a se feri de ele.

În cocluzie, dacă aveți frică sau repulsie de micile animăluțe cu picioare sau solzi, nu vă temeți, nu sunteti „defecti”! Sunteți doar urmasi ai unui lung șir de strămoși de succes! Frica i-a făcut învingători. Puteți în schimb să fiți mai rapizi decât selecția naturală și să vă învățați odraselele despre noile pericole pentru a fi și ei învingători în lupta pentru supraviețuire.

Silviu Apostol este biolog, masterand în neurobiologie şi fost doctorand in biologie evoluţionistă. Domeniul preferat în ultimul timp este selecția sexuală, mai precis preferinţele oamenilor în alegerea partenerului. De asemenea este implicat din 2003 în proiecte de e-learning ca designer instructional si manager de proiect.