3 comments

Review Dying Light – Not just another Zombie game!

by on 07/02/2015
 

Jocurile cu zombie au ajuns sa aiba un intreg subgen in industria jocurilor. Sunt extrem de populare si nu prea conteaza daca jocul este bun sau prost, atat timp cat are cuvantul zombie in titlu. Genul are de la jocuri de duzina, pana la surival shootere, dar si tiluri extrem de bune. Din pacate genul a cam stagnat in ultimii ani, producatorii gasind zero solutii la eterna problema: „Unde mergem de aici incolo?”. Ei bine, cei de la TechLand au gasit o solutie, si inca una destul de buna, combinand tot ceea ce au invatat din timpul de dezvoltare al celor doua jocuri Dead Island si au adaugat elemente noi in Dying Light. Acesta din urma reuseste sa revigoreze intr-o oarecare masura conceptul de first persson open world.

Daca este ceva care deranjeaza in acest joc, este povestea. Nu se poate numi generica, dar nici senzationala, personajele fiind destul de sterse, lipsite de personalitate, un  amestec de nebuni, eroi impobrababili, ala care iti da questurile si indivizi de care te lovesti ocazional. Nu ofera acel ceva care sa te faca sa iti aduci aminte cu placere de ele, elementul narativ avand mult de suferit din acest punct de vedere. Kyle Crane, personajul principal, pe cat m-am chinuit sa il plac si sa incerc sa ma indentific cu el, pare sters, si nu transmite nimic. Este acel gen de personaj din filmele de actiune din anii 80 care reuseste sa rada de unul singur un intreg sat vietnamez. Tu esti constient ca nu poate face asta in viata reala, dar uneori iti place de el tocmai pentru ca poti sa suspenzi realitatea pentru cateva minute… si sa crezi. Problema apare dupa acele cateva minute, cand realizezi ca nu este chiar atat de erou pe cat pare. Crane este un anti-erou in Dying Light, acesta fiind trimis in zona infectata de catre o agentie guvernamentala pentru a recupera niste documente. De aici incepe aventura ta si interactiunea cu cei care sunt in carantina in zona infectata.

Cele doua factiuni sunt… prea bine definite! Stii cine este bun si cine este rau, asa ca moralitatea ta este ghidata in directia „corecta”, un lucru pe care multe jocuri il fac in ziua de astazi. Mi-ar fi placut sa vad o linie morala mai incetosata, ba chiar inexistenta, si jucatorul sa fie pus in pozitia in care sa ia decizii in bine sau in rau. Sunt deja prea multe jocuri pe piata care pun etichete de genul: „Asta e rau pentru ca mananca oameni la micul dejun” si „Asta e bun pentru ca ajuta batranii sa treaca strada”.

O alta problema majora a jocului este lipsa de „urgenta” a campaniei. Te poti pierde in side-questuri si cautat de air-drop-uri, in timp ce misiunea principala devine un gand efemer. Bine, este o trasatura generala a jocurilor open world, dar parca mi-ar fi placut sa vad mai mult accent pus pe misiunile principale, jucatorul astfel simtindu-se astfel mai implicat. O problema pe care am avut-o si cu Dead Island. Chiar si asa, trebuie sa recunosc ca sunt cateva misiuni care chiar resuesc sa te faca sa te implici emotional. Din pacate sunt prea putine si prea imprastiate pe toata durata jocului. Dar, pana la urma, accentul, ca si in alte jocuri survival open world, nu pica pe poveste ci pe gameplay si evident… pe zombie!

Trebuie sa recunosc ca nu m-am asteptat la atata diversitate in gameplay. Cand asteptarile sunt mici, surprizele sunt mari. In cazul lui Dying Lightsurpriza se poate compara cu o bomba atomica. Nu m-am asteptat la atata diversitate in gameplay si mai ales la elementul de parkour. Parkour despre care am sa discut mai intai, asta pentru ca este un exemplu de urmat in industrie. Am spus asta si in cazul lui Mirrors Edge, am sa spun asta si in cazul lui Dying Light. Este elementul care diferentiaza acest joc de multe alte titluri de pe piata si il face sa dea lectii multor jocuri la capitolul cum trebuie sa navighezi printr-un nivel. Sigur, sunt mici probleme ici si colo, si cateva buguri suparatoare chiar m-au facut sa restartez intreg jocul, dar cu aceste mici exceptii, Dying Light introduce elementele de parkour intr-o maniera unica. Practic, daca doriti un termen de comparatie, este un fel de Assassins Creed first persoon. Probabil, in ideea de a pastra o doza de realism, urcatul pe un edificiu inalt este extrem de usoara. Mai greu cu coboratul. Sunt extrem de multe locuri in care te pierzi si nu stii ce ai de facut, caz in care vei da nas in nas cu betonul rece si vei vedea un ecran care te anunta ca ai pierdut niste puncte de supravietuire. Exista si reversul medaliei, in care te dai uta ca maimuta pe franghii, dar, doar in anumite momente.

Trecand la Harran, orasul imaginar in care se petrece jocul, acesta initial pare… simplu, lipsit de viata. Asta pana explorezi si observi ca nu difera prea mult de orice alta metropola contemporana, avand celebrele slums si zone rezidentiale. Navigarea se face extrem de repde, asta pentru ca supravietuitorii au construit fel si fel de rampe care sa ii ajute sa se deplaseze mai repde, iar arhitectural, poti asemui Harran-ul cu o jungla de beton. Sunt intr-adevar putine edificii mari, dar tot ceea este edificiu, te va tine ocupat si iti va oferi varietatea de care ai nevoie. Vei gasi case mici, piete, statii de tren, poduri si nu in ultimul rand, Safe House-uri. Acestea sunt importante. Intai trebuie sa le cureti de zombie, sa dai drumul la curent, abia apoi sa le utilizezi. Jocul are un ciclul zi-noapte extrem de important si el. Daca in cursul zilei esti un fel de Machete in orasul zombie, seara esti Capitanul Panseluta care si-o ia pe coaja grav. Seara apar zombie puternici, care chiar si la nivelele mari sunt o problema. Un lucru care trebuie stiut, este ca zombie din acest joc se comporta ca orice alti zombie „traditionali”, mai putin un lucru: sunt alergici la lumina. Din acest motiv doar seara ies sa vaneze runneri. Iar asta ne duce la arborele de abilitati si armament.

Si aici am avut parte de o surpriza placuta. In Dying Light ai parte de o progresie organica a abilitatilor tale. Indiferent de abilitatea pe care o alegi, acestea sunt croite pentru a nu stirbi din exprienta de joc. Dar, trebuie amintit un lucru: Head Stomp-ul este una dintre cele mai usor de exectutat abilitati. Practic te urci pe o masina, lasi zombie sa vina dupa tine, si dupa aceea dansezi Macarena pe capetele lor de pe capota vehiculului. Este destul de usor sa strangi experienta dupa ce ai deblocat aceasta abilitate si din pacate sparge experienta de joc, transformand ceea ce trebuia sa fie un finisher colosal, intr-o tactica ieftina. Exceptand acest mic inconvenient, toate cele trei categorii sunt extrem de bine echilibrate si organizate. Cele trei categorii, Power, Agility si Survivor sunt destul de simplu de inteles. Cu cat te lupti mai mult, cu atat mai multa putere distructiva ai la dispozitie si iei in level pentru a debloca noi abilitati. Acelasi lucru se aplica si la Agility, unde parkour-ul joaca un rol important. Survivor este alta mancare de peste. Aici tine de cat de des ajuti supravietuitorii si de cat de des faci misiuni. Cele trei categorii se intretaie, si folosite in tandem pot dovedi si cel mai periculos zombie. Pe langa abilitati, mai avem si sistemul de crafting, care isi face aparitia si in acest joc, ca si in seria Dead Island, dar aici este mai rafinat. Totusi aceeasi problema pe care am avut-o in Dead Island, este prezenta si aici: armele se strica mult prea repde. Seria Call of Juarez este aproape de sufletul meu, mai ales primul joc, dar nu trebuie sa bati moneda pe faptul ca toate armele se strica sau se blocheaza in fiecare joc. Nu de alta, dar atunci cand iti este lumea mai draga te trezesti ca esti inconjurat de zombie si sabia ta modata nu mai taie, pentru ca… trebuie reparata.

Mai devreme aminteam de Zombie. Ei bine, si aici sunt cateva lipsuri. Nu atat diversitatea acestora, sau mai bine zis lipsa de diversitate, cat modul lenes in care au fost prezentati. Ai parte de foarte putine clase de zombie, iar cei care exista sunt fie prea tonti, adica 80% din populatia care nu mai respira, fie prea rapizi. Zombie aici sunt extrem de inceti, asa cum ar trebui sa fie un zombie. Dar cei proaspat transformati sunt mult mai rapizi, iar variatiile puternice, cele care ies noaptea, sunt adevarate masini de ucis. Si ar mai fi o problema: vizual au folosit un singur set de skin-uri. Dupa ce omori al 50-lea zombie in jumatate de binkini, cheala si obosita, si al 100-lea zombie proaspat transformat, ti se ia. Un patch care sa diversifice skin-urile nu ar strica, Techland. Totusi, de partea diametral opusa avem si walkeri extrem de inteligenti, care te urmaresc si stiu sa te ia prin invaluire. Sau cel putin asa mi-au lasat impresia. Este un plus senzational, si te tine in priza constant.

Daca pana acum am laudat si am lovit acest joc, trebuie sa subliniez un lucru extrem de important. In momentul in care joci Dying Light, distractia creste exponential. Jocul capata o noua dimensiune, mai ales daca joci cu inca trei prieteni. Dupa 10 ore de gameplay cooperativ, pe care tin sa mentionez ca nici nu le-am simtit, pot spune cu tarie ca acest joc poate fi recomandat fie si doar pentru faptul ca te poate tine in fata ecranului, atat pe tine, dar si pe prieteni tai, cu orele. Face tot ceea ce Dead Island nu a facut, si face bine. Un singur sfat, nu va certati intre voi care ce arma ia. Pana sa terminati cearta, vine noaptea si o sa va pape un zombie. Dar, daca vrei sa fii cu adevarat „scursura societatii” si sa strici ziua cuiva, incearca Be a Zombie. Aici poti sa iei rolul unui zombie si sa invadezi lumea unui alt jucator. Distractiv? Da!!! Pentru cine?  Pentru tine evident. Cel mai probabil jucatorul pe care l-ai papat, transat sau eventual impins la nebunie, nu o sa fie tocmai fericit de prezenta ta in joc.

Vizual, Dying Light  nu este chiar o capodopera. Face ceea ce trebuie sa faca, iar Chrome Engine 6 isi face si el treaba. Din pacate, atat varianta de PC cat si cea de consola sufera de ceva probleme de optimizare. Jocul inca nu este optimizat asa cum trebuie, pe console suferind de ceva flicker si pe PC draw distance-ul da impresia ca trebuie sa suga toate sufletele din iad pentru a reda cursiv cadrele jocului, reusind sa foloseasca selectiv placa video si procesorul. Iar lista de plangeri nu se opreste aici. Unele texturi sunt alese destul de ciudat pentru personajele jocului, acestea aratand fie ca de portelan, in cazul lui Jade, fie ca ceva… lovit de varsat de vant. Animatiile faciale sunt si ele problematice, uneori luand-o prea inainte si lasandu-mi impresia ca ma uit la Kung Pow, fie nu se sincronizeaza deloc in anumite situatii. Dar de departe cel mai deranjant element este faptul ca zombie sunt uneori… lipsiti de oase! Poti lovi un zombie si ai sa-l vezi cum se zvarcoleste ca un sarpe in fata ta, efectul de rag doll fiind de-a dreptul ridicol. Dar asta nu inseamna ca jocul este slab din punct de vedere grafic. Nici pe departe. Techland au reusit cu acest titlu sa realizeze cel mai bun joc din palmaresul lor de pana acum. Fidelitatea grafica este la mare pret, iar lumina joaca un rol extrem de important in Dying Light. Sunt momente in care te poti speria nu de un zombie, ci de o umbra sau de ceva ce seamana cu un walker mai periculos. Iar aici includ si ciclul noapte zi, care o sa iti scoata peri albi. Unde nu este lumina… asteapta-te sa nu vezi nimic, iar daca te gandesti sa aprinzi o lanterna sau ceva asemanator, asteapta-te sa iti vina pe cap o hoarda de zombie. Este foarte probabil ca pe viitor sa apara un comunity patch pentru texturi si zombie, motiv pentru care nu ii blamez pe cei de la Techland, atat Dead Island 1 cat si 2 avand o groaza de mod-uri extraordinare. Cine site, poate primim si un Steam Workshop… dar nu mi-as pune prea multe sperante ca asta sa se intample.

Auditiv, Dying Light este genial. Jos palaria in fata dezvoltatorilor. Orice zgomot, troznitura sau explozie suna asa cum trebuie. Tot ce inseamna zgomot de fundal este de-a dreptul senzational. Iar muzica, cu toate ca subtila si greu detectibila, imbunatateste atmosfera atunci cand trebuie. Din pacate, cu exceptia lui Jade, singura protagonista feminina, despre care un anume „Critic Social” s-a plans ca este „o domnita in pericol” si a lui Crane, voice acting-ul este modest… slab in unele locuri. Este clar unde s-a dus bugetul, totusi actorii care au luat parte la acest proiect s-au chinuit sa ofere o experienta credibila si autentica, din pacate multi dintre ei picand in plasa cliseului „musulman”, mai toti sunand ca niste teroristi prezentati de FOX News pe la X show televizat. Inteleg de ce s-a mers in aceasta directie, Harran-ul fiind un oras ipotetic musulman, dar mi-ar fi placut sa vad o mai multe elemente care sa reprezinte cultura si religia orasului. Pe de alta parte, avand in vedere extremismul religios … si ingradirea anumitor drepturi la exprimare, pot inchide ochii si ierta.

Per total Dying Light este o experienta care nu trebuie ratata. Sigur, pe PC, chiar si cu un „monstru”, nu il poti rula cursiv, fiind necesara o mesterire obligatorie la setarile grafice, dar pe console, cu exceptia unor „ruperi de ecran” ca se le numim asa, jocul ruleaza bine. Sunt mici neajunsuri, ce pot fi remediate cu ajutorul comunitatii de mod-eri si cateva patch-uri. Oricum, Techland au facut o treaba exceptionala. Este un joc pe care ti-as recomanda sa il joci cu prietenii, atunci devenind si mai distractiv, iar cele 50 si ceva de ore pe care le-am petrecut cu el, consider ca spun multe despre acest titlu. Verdict: Merita cumparat!!!

comments
 
Leave a reply »

 

Leave a Response